[fragment apărut în Mozaicul #3/2026 (329) din romanul „răul cel mai mic” de Sorin-Mihai Grad]

—V-ați așteptat la asemenea reacții după prima apariție televizată?

—Nu a fost chiar prima mea apariție la televizor. A fost o știre și despre fondarea partidului nostru, mai la subsol, ce-i drept, între festivalul găluștelor și un concurs de pescuit, apoi scandalul cu vicepreședinții, când mi s-au solicitat și declarații.

—Ai dreptate, reformulez: după discuția memorabilă pe care ai avut-o la Total TV.

—Ne așteptam la unele reacții, da.

—Ați fi primul partid care ar legaliza corupția. Au mai fost până acum la guvernare unele care au încurajat-o, au practicat-o sau măcar au tolerat-o, un partid a intenționat chiar să o dezincrimineze, însă voi nu păreți să vă ascundeți după proceduri și cuvinte.

—Aș putea să te contrazic, ținând seama că afirmația mea a fost ușor diferită față de ce s-a pomenit prin presă și pe internet, dar de dragul conversației nu o voi face.

—Apreciez. Așadar, de ce ați legaliza corupția?

—Recunosc că nu mă așteptam la o asemenea întrebare.

—Ajungem și la altele pe această temă.

—Abia aștept. Răspunsul scurt ar fi că, dacă poporul nostru își dorește să aibă parte de corupție și de acum înainte, noi ne propunem să îi facilităm acest lucru.

—Deci nu aveți interese personale în spatele acestei decizii politice.

—Deocamdată nu.

—Deocamdată?

—Nu obișnuiesc să fiu ipocrit. Probabil că politica mă va învăța asta, dar până atunci hai să profităm că încă mă comport pe alocuri ca un om cinstit.

—Cât te mai ține?

—Depinde de alegători.

—Este exact răspunsul pe care îl așteptam.

—Revenind la întrebarea precedentă, momentan nu avem interese personale în sprijinirea corupției. Membrii noștri nu ocupă funcții publice ca să poată abuza de ele, însă după ce vom ajunge la putere lucrurile se vor schimba.

—Foarte interesant, continuă, vă rog.

—Când apar tentația și posibilitatea, îți trebuie niscaiva putere interioară ca să le reziști.

—Și planul tău e să îți eliberezi colegii de viitoarea povară.

—Da, sunt un vizionar.

—A cărui promisiune electorală, deocamdată singura, pare a fi că nu va lăsa corupția să dispară.

—Campania noastră electorală nu se bazează pe promisiuni nerealiste. Spre deosebire de concurență.

—Excelentă replică! Și răspunsul lung la întrebarea precedentă care e?

­­­—Am creat Partidul Adevărat Românesc pornind de la o altă premisă decât celelalte organizații politice. De obicei, fondează partide grupuri de oameni care doresc să promoveze anumite idei și / sau interese. Preferabil unele cu efecte măcar potențial pozitive pentru concetățenii lor, măcar declarativ. Dar în principiu toți spun: noi vrem să facem asta, pentru a obține în societate efectul cutare. Ei, noi abordăm problema altfel. Ce efecte își dorește poporul?

—Cum aflați asta?

—Există metode.

—Un comentator sugera că ați apela la unele mai puțin ortodoxe.

—Nu-ți uita întrebarea. Deci poporul își dorește anumite efecte, fără să îi fie important cum se ajunge la ele, dacă prin intermediul a ce ne-au lăsat scris alde Marx, Mounier, Locke sau Nietzsche. Desigur, ideile acestora au fost gândite acum niște sute de ani și sunt excesiv de actuale în era digitală, fără să mai pomenesc și de specificitățile locale.

—Deci, în concepția voastră, doctrinele politice sunt depășite.

—Da.

—Și, pentru că ele nu mai corespund problemelor actuale ale societății, v-ați decis să le aruncați la coșul de gunoi al istoriei și să veniți cu o concepție originală în ceea ce privește politica.

—Ideea de a nu ne crampona de o ideologie nu e originală, chiar și pe la noi a fost un partid care-și propusese să lucreze pe bază de proiecte, nu de concepte lansate acum două secole. Între timp, însă, le-a cam trecut elanul revoluționar și și-au stabilit orientarea undeva mai pe la dreapta stângii. Ce e însă original la noi, e că nu ne propunem să adaptăm realitatea la o ideologie și să încercăm să găsim în aceasta din urmă răspunsuri la întrebările actuale, ci că apelăm la inteligența colectivă a poporului nostru pentru a găsi direct soluții la problemele pe care le avem.

—Și dacă poporul greșește? E de ajuns să ne uităm la rezultatele ultimelor alegeri ca să ne luăm cu mâinile de cap.

—Poporul nu greșește. Desigur, mai ia câte o hotărâre eronată, însă pe termen lung deciziile și dorințele poporului se dovedesc a-i fi benefice. Nu o spun doar eu, ci și unele studii sociologice.

—Unele e cuvântul magic aici.

—Așa e cu științele umaniste, se hrănesc din confruntarea de idei, la ele nu există consensul de la matematică unde unu plus unu face doi chiar și pe Lună.

—Ai o obsesie cu matematica? Spuneai la televizor de pătratul perfect.

—Știi cum e cu sechelele copilăriei, nu poți scăpa de ele oricât te-ai strădui.

—Și logaritmii când îi arunci pe masă?

—Dacă insiști vin și ei. Și mai sunt, radicali, derivate, dar hai să nu speriem lumea.

—Mi-ai rămas dator cu un răspuns.

—Da, cât de securist sunt.

—Și ce ai de spus în această privință? După înfățișare, nu pari a fi fost destul de în vârstă pentru a fi colaborat cu securitatea.

—Ai fi surprins.

—Realizezi că nu scapi de aici până ce nu dezvolți ideea.

—Aș prefera să nu o fac.

—Oricum, nu trebuie să fi colaborat tu cu ei, poate că în familie…

—Tatăl meu a fost împușcat pe fâșie când încerca să fugă din țară, îți dai seama cât de securist era. Iar mama a fost luată la securitate, lovită și anchetată pentru asta săptămâni la rând. Și pe mine m-au interogat, cu palmele de rigoare, dar s-au prins că abia știam cum mă cheamă și m-au expediat la bunici a doua zi.

—Nu știam, îmi pare rău.

—Mulțumesc. Oarecum ironic e însă că în arhivele securității există texte scrise de mine. Cel puțin ar trebui să fie.

—Ce?

—Nu e ce s-ar putea crede, nu am colaborat cu securitatea! Ne-au confiscat toate hârtiile din casă, inclusiv caietele mele de școală. De acolo au aflat că Ana avea mere și alte asemenea informații cruciale pentru patria noastră socialistă. Sper că n-a suferit biata fată în urma delațiunii mele involuntare. După un timp mama s-a întors acasă, i-au dat actele și alte hârtii înapoi, însă caietele mele și hârtii de-ale lui tata au rămas la ei.

—Ai încercat să le recuperezi?

—Nu m-am mai gândit la povestea asta de peste treizeci de ani. Ar fi o chestie să-mi cer dosarul.

—Facem o emisiune după ce-l primești, poți citi din el în podcastul nostru dacă dorești.

—Se face. N-o să uit.

—Și acum să revenim la discuția noastră. Cine ești dumneata, Ștefan C. Mare? Pe internet nu am găsit nimic relevant despre tine. Nici măcar de la ce prenume vine C’ul ăla. L-ai folosit oare pe acesta până acum în loc de Ștefan?

—Dacă mă chema C. Ovidiu, aș înțelege de ce e atât de interesant acest C. Dar nu e cazul. Legat de ce întrebi, internetul nu prea uită nimic din ce ai vrea să dispară. Însă, când nu-i dai nimic, nu are ce să uite. De pildă, un fost coleg de-al meu apare online cu doar două chestii, divorțul și o cupă câștigată la fotbal cu echipa unei firme unde a lucrat cândva. De ce trebuie să fie pe net listele cu căsătoriile și divorțurile, nu mă întreba. Și omul e informatician, tot ce face e legat de internet, se ocupă cu ceva aplicații în magazine virtuale și alte chestii de genul ăsta. Dacă el poate trăi fără să lase urme pe web, deși e zi și noapte online, de ce te-ai mira că nu dai de mine acolo?

—Înțeleg, dar lumea va dori să știe mai multe despre tine, dacă își va pune problema să te voteze.

—Tu știi măcar cine e deputatul din circumscripția ta electorală?

—Vag.

—Dar despre cel cu care ai votat știi unde și-a făcut studiile și ce număr are la pantofi?

—Întâmplător, da, că mi-a fost vecin și coleg de bancă.

—Bine, m-ai bătut. Aș trece la consilierii locali, dar mi-e să nu dau de văru-tău și vreo fostă iubită.

—Nici o șansă. De fapt, habar nu am cine-s consilieri locali în cartierul meu.

—Să precizăm ascultătorilor că aceștia nu se aleg pe cartiere, ci pe localități sau, în București, pe sectoare. Dar apreciez ironia. Ei, și dacă ai ști că vin din Turda sau Rădăuți, ori am fost corigent sau olimpic la fizică, ți-ar ghida această informație ștampila spre căsuța P:A:R?

—Un pic de mister nu strică, de acord, însă opacitatea extremă dă impresia c-ai avea ceva de ascuns.

—Ți-am dezvăluit experiența mea cu securitatea. E reală.

—Mai spune-ne ceva despre tine.

—Îmi plac caii.

—Încă puțin și voi putea scrie o carte despre tine.

—Be my guest. Adică dă-i bătaie, pentru ascultătorii nefamiliarizați cu limba engleză.

—Înainte să începem înregistrarea am discutat puțin despre muzică și auzind cum pronunți în engleză aș spune că ai trăit niște ani în New York.

—Tot ce-i posibil.

—Deci chiar nu vrei să-mi răspunzi la nici o întrebare personală?

—Tu poți încerca în continuare să scoți câte ceva de la mine. Poate că sunt pasionat de echitație, poate că pariez pe cursele de cai, poate că știu să călăresc, poate că am cai la casa de la țară, dacă voi fi având așa ceva, poate că nimic din toate acestea nu e adevărat.

—Chiar te-ai pregătit pentru cariera politică. Nu răspunzi la nici o întrebare incomodă și reușești să deturnezi discuțiile spre alte teme, pe care le dezvolți până ce uităm de unde am plecat.

—Dacă e de bine recunosc, însă dacă e o critică îți spun ce am face noi în legătură cu asta dacă am fi la guvernare.

—Nimic, că doar nu sunteți tâmpiți să vă obligați singuri să faceți ce nu vă convine.

—Permite-mi să-ți spun că greșești. Noi suntem un alt fel de partid. Nu ne propunem să ne impunem și implementăm propriile idei, ci pe cele ale poporului.

—Chiar dacă voi personal nu ați fi de acord cu ele.

—Desigur.

—Ar fi o premieră. Partidul Marionetelor Poporului.

—Nu pot spune că sunt de acord cu eticheta pe care ne-o lipești, dar în spirit cam despre așa ceva ar fi vorba.

—Să știi că v-aș vota doar ca să văd dacă vă și țineți de treabă, sau sunteți doar o altă adunătură de borfași mincinoși care ne amăgesc pentru a ne câștiga voturile.

—În aceeași frază ne spui că ne-ai vota și ne faci borfași și mincinoși. Mai rămânea să ne declari canibali.

—Și cum era vorba că ați introduce obligativitatea corupției și ați legaliza sclavia, putem închide aici discuția.

—Partidul nostru există de câteva săptămâni și deja e principalul vinovat pentru starea dezastruoasă a țării. Îți dai seama câte am putea realiza în câțiva ani?

—Serios, tu chiar vrei ca eu și ascultătorii noștri să te credem când spui că ați face ce vrea poporul, nu ce doriți voi?

—Ne putem dovedi intențiile într-un singur mod. Dacă doriți să aveți un răspuns sigur la întrebarea lui Max de la Vorbe, știți ce trebuie să faceți cu ștampila „votat”. Și ca să nu te tot plângi că nu-ți răspund la întrebări, uite, una dintre primele măsuri pe care le-am lua odată ajunși la guvernare ar fi să introducem obligativitatea ca toți membrii conducerii și administrației țării să răspundă concret la întrebările legate de activitatea lor profesională în funcții publice. Cu excepțiile de rigoare în privința secretelor de stat. Și cu sancțiunile de rigoare în cazul nerespectării acestei îndatoriri.

—Chiar își doresc concetățenii noștri așa ceva?

—N-ai idee în ce majoritate.

—Deci mi-ați obliga consilierii locali să-mi spună de ce au votat să asfalteze strada unde stă primarul, deși a mea e mai praf. Sau deputații care blochează în comisii propunerile legislative referitoare la impozitarea veniturilor cultelor religioase?

—Desigur.

—Măi, voi ați fi mai progresiști decât cei de la Alianța Reformatoare.

—Cum îți spuneam, nu e vorba de ideile noastre politice aici, ci de dorința majorității românilor ca toți cei aleși sau numiți în funcții publice să răspundă pentru deciziile pe care le iau în această capacitate, și s-o facă concret, nu cum ți-am răspuns eu la întrebările personale.

—Ele nu intră în schema asta.

—Până acum nu am ocupat vreo funcție publică.

—Iar dacă vei ajunge să ocupi una?

—Voi răspunde pentru ce voi face acolo. Nu dacă la majorat am fumat marijuana sau nu, nici dacă am absolvit zero sau trei facultăți.

—Pomeneai și de niște sancțiuni pentru cei care refuză să aplice legea asta la care visezi.

—Nu doar eu visez la ea. Ți-ar conveni și ție să fie adoptată în țara noastră. Ți s-ar explica de ce nu-ți asfaltează strada.